Ce inseamna prietenia adevarata?

Azi ascultam o melodie care mi-a amintit de timpurile in care dansam pe aceste ritmuri cu cea mai buna prietena a mea, ne intelegeam asa de bine, ea un pic nebunatica si cu idei traznite, eu serioasa si rationala. Toata lumea se mira de asociere incepand de la familie pana la iubitii nostrii.

Astazi relatia noastra s-a deteriorat si am pierdut tot ce era mai frumos din ea, eu cred ca ea a gresit, ea crede ca eu am gresit si totul devine un cerc vicios. Niciuna nu -si cere iertare, pentru ca suntem prea mandre, prea orgolioase ca sa recunostem ca ne era bine, ca am vrea sa stam la barfa, sa pierdem timpul si sa fim din nou cele mai bune prietene.

Ma intreb eu acum de ce se intampla asta? Am crezut mereu ca prietenii se iarta, trec peste toate si se ajuta mereu, orice ar fi. Problema e ca una e teoria si alta e practica. Drumurile noastre s-au despartit si e cam greu sa ne intalnim, dar pana la urma orice s-ar putea intampla.

Poate va veni din nou ziua cand vom dansa, cand vom rade, cand vom barfii si cand vom fi iar noi doua impotriva tuturor care ne contesta prietenia.

Incep eu prin a spune ca-mi pare rau ca suntem in situatia asta, imi e dor de tine si sper ca vei aprecia ce am scris, pentru ca am vrut sa-ti arat ca chiar sunt prietena ta cea mai buna.

Love, love…

Poate veti spune ca e un subiect deja expirat sau siropos, dar cred ca pentru fiecare acest cuvant are o semnificatie aparte.

Imi amintesc cum eram acum 3 ani si 3 zile. Egoista, rautacioasa, credeam ca toata lumea se invarteste in jurul meu si ca numai eu am dreptate, ca totul trece si moare, chiar si iubirea.

Astazi totul s-a schimbat, pentru ca in viata mea a aparut cineva special, care mi-a dovedit ca nu am dreptate. Am devenit o persoana mai buna, am invatat sa iert si sa apreciez persoana de langa mine, am invatat sa iubesc si sa daruiesc fara sa cer nimic in schimb.

Si cel mai important, am invatat sa iubesc fara sa ma gandesc la consecinte, doar sa cred ca iubirea chiar invinge totul daca crezi cu adevarat.

Pentru tati…

Ziua de 1 mai are o semnificatie speciala pentru mine, pentru ca este ziua tatalui meu. Ar trebui sa-i multumesc pentru multe.

Datorita lui am descoperit lumea, pentru ca mi-a adus lumea cartilor aproape, m-a invatat sa citesc pentru a cunoaste ce e in jurul meu.

Mi-a fost alaturi mereu si m-a incurajat. A crezut de fiecare data ca voi putea face orice si ca voi reusi.

A fost persoana care m-a povocat mereu la o discutie interesanta care sa-mi deschida ochii si care sa ma ajute. ”Certurile ” cu tata ma faceau intotdeuana sa-l simt mai aproape.

La multi ani!

 

 

Ce sa facem si ce sa nu facem de 1 mai ?

Cand eram adolescenta, eram fascinanta de ziua de 1 mai, de studentii care plecau de 1 mai, care se distrau.

Mi se parea uimitor ce se intampla in aceasta zi, acum am crescut si parca toata magia asta a a trecut.

Anul acesta planuisem cu un grup de prieteni sa mergem la mare, as fi avut astfel un 1 mai ca la carte. Planurile s-au cam naruit din diferite motive si am avut ocazia sa reflectez.

De ce ar trebui sa urmez turma si sa plec la mare? De ce ar trebui sa merg la gratar? De ce sa fiu in randul lumii?

Pot avea si alte optiuni : sa citesc o carte, sa petrec cu iubitul o zi linistita, sa stau cu parintii, cu bunica de vorba, sa merg la o prietena in vizita, pentru ca mi-e dor de ea, sa privesc peisajul din fata casei, sa ma bucur pur si simplu ca a mai trecut o zi.

Am uitat de lucrurile simple care ne fac fericiti si multumiti, am uitat sa gasim placerea in lucrurile firesti si obisnuite.

Revelatii la 22 de ani

Cand auzeam alte femei ca mint in legatura cu varsta mi se parea stupid. Dar iata ca a venit si timpul meu. Odata cu implinirea a 20 de ani, am inceput sa omit si eu cate un an din varsta reala.

Ma intreb si acum de ce? Pentru ca mi-e frica de batranete sau sa ma vad ridata? Si asta, dar exista o teama mai importanta pe care acum am descoperit-o.

Teama de responsabilitati. De cand ma stiu, am avut o vorba ”De ce sa fac eu ceva, daca o poate face altcineva in locul meu?” Stiu ca e egoist felul meu de a gandi, dar asta e.

Acum nu mai pot gandi asa, pentru ca prezentul nu-mi mai permite. Trebuie sa ma gandesc la ce vreau, sa trec peste teama de responsabilitati si sa invat sa ma descurc singura, sa accept ca am crescut, ca acum nimeni nu mai poate face in locul meu si ca numai eu sunt cea care poate face ceva pentru mine.

Si intr-un fel mi-e teama, mi-e teama de esec, de necunoscut, dar trebuie sa merg mai departe pentru ca numai asa voi descoperi ce e la capat de drum.

Ganduri…

 

In fiecare saptamana merg cu trenul, cu microbuzul, sunt sudenta in Bucuresti si la sfarsit de saptamana merg acasa. Azi m-am gandit sa scriu ceva despre drum si astfel am gasit pe internet un citat foarte interesant “Pentru fiecare om există un drum spre fericire: acela pe care este chemat să meargă. Cei mai mulţi nu îl găsesc. Cei înţelepţi continuă să îl caute până la moarte. Cei ignoranţi se trântesc la pământ şi plâng că sunt nenorociţi.” Nicolae Iorga, care m-a pus pe ganduri.

Mereu am crezut ca pentru fiecare dintre noi exista o cale, exista o alegere care ne duce spre fericire, care ne este destinata exclusiv. Trebuie doar sa ai forta sa cauti, sa crezi mereu in steaua ta si in calea ta. O simpla ezitare si te-ai ratacit si nu te mai poti intoarce, viata nu-ti da posibilitatea sa te intorci in timp, astfel alegerile te definesc in trecut, in prezent si in viitor.

Asa cum spune si Iorga, cei intelepti cauta fericirea pana in ultimul moment, poate de fapt cauta sensul ascuns al vietii, acel moment unic in care sa simti ca nu te-ai nascut in zadar, ca ai gasit calea. Si bineinteles ca exista si morala, doar cei ce nu vor sa-si recunoasca greselile si sa creada, raman rataciti in noianul vietii, sunt prinsi in valurile ei si dusi pe maluri unde nu se regasesc.

Inca nu am gasit clipa aceea de pierdere, de fericire maxima si poate nu o voi gasi, dar o voi cauta, pentru ca asta inseamna sa faci un drum, sa cauti, sa mergi in necunoscut, sa te lovesti de pietre, sa cazi, sa te ridici si la sfarsit sa poti spune ” Am gasit”.

Am luat leapsa…

Intrata de curand in lumea online, am citit si noile blog-uri ale colegilor. Sefa ne-a invitat la joc, la o leapsa mica. Am luat-o si acum trebuie sa raspund la intrebarea ei.

Prima oara cand am vazut un PC, dupa ce mi-am dat seama ce face, n-am fost impresionata. Sunt o persoana careia ii plac lucrurile statornice, aleg pixul si hartia. Cand a aparut internetul, m-am bucurat, pentru ca m-am gandit ca voi avea acces la informatii despre tot ce ma intereseaza : piramide, civilizatia maya, chineza, japoneza.

Insa Internet-ul a luat un avant prea mare si nu am chef sa stau cu orele pe net ca sa vorbesc despre ultima masa de pranz sau despre cainele meu care a fugit la o tusica.

Vreau sa stau pe net pentru informatii, nu pentru socializare. Cum pot stii cu cine vorbesc daca nu vad persoana, daca nu e langa mine, daca nu o simt reala? Nu vreau sa-mi sacrific viata reala, pentru o lume online. Vreau sa am prieteni adevarati, care sunt facuti din carne si oase, nu din emoticoane si litere, vreau sa miros ghiocei si viorele adevarate, nu sa ma uit la o imagine cu o pajiste, vreau sa-mi imbratisez iubitul, nu sa-i trimit >:D< pe mess.

Vreau o viata reala, pe care o pot atinge, o pot mirosi, o pot auzi, cu bune si cu rele, nu vreau tastatura 24 din 24.

Post pentru camera 2, caminul liceului Caragiale din Ploiesti

Mi-am rugat fostele colege de camin sa-mi citeasca blog-ul si mi-au spus ca nu sunt eu cea care scrie si m-au intrebat ‘’unde este vechea Anda?’’
M-au facut sa ma gandesc. Unde e vechiul meu eu ? S-a pierdut o parte in timpul facultatii, cand am invatat reguli de redactare, cand am invatat sa scriu obiectiv.
Vechea Anda putea scrie texte sa emotioneze pe oricine, putea povesti o carte si sa comenteze in cateva secunde o poezie de Blaga.
Pentru voi, din camera 2, cateva cuvinte.
Ce-i mai frumos decat sa stii ca cineva te va asculta oricand, ca va fi alaturi de tine? Timpul trece, dar prietenii adevarati nu se uita, ne leaga firul nevazut pe care l-am tesut impreuna, pe care l-am colorat cu zambete, l-am udat cu lacrimi si careia i-am dat aripi sa zboare spre cer pentru a fi fara de sfarsit.
Sper ca v-a placut, ca ati regasit ceva din mine, promit ca voi mai incerca, doar pentru ca m-ati rugat si ca mi-ati adus aminte de mine.

Fugit irreparabile tempus

N-am avut niciodata vreo pasiune pentru limba latina, desi a fost limba stramosilor nostri, romanii, dar expresia asta mi-am amintit-o azi cand vorbeam cu Kritinik. Ne gandeam noi ce repede trece timpul.
Asa si este… Timpul trece si nu-l putem opri. Profesorul meu de filozofie din liceu spunea ca atunci cand trenul trece prin gara ta, trebuie sa sari in el, sa nu eziti.
Dar de cate ori nu ezitam in viata? Ezitam din frica, din teama de necunoscut si nu ne dam seama ca nicio clipa nu se mai intoarce. Asa eram eu pana la vreo 16 ani, analizam prea mult fiecare situatie si acum am regrete, am pierdut o iesire in oras cu gasca, un dans cu baiatul de care imi placea…. Totul pana intr-o zi cand am realizat ca trebuie sa risti daca vrei ceva, sa lupti, sa nu te dai batut.
Timpul trece si exista doar secunda prezenta, prinsa intre trecut si viitor.

Cum am stat eu 4 saptamani fara PC

Vreo 4 saptamani nu am avut PC. Si-mi dau seama ca nu a fost asa greu pe cat parea. Acum e bine, sanatos, a iesit din service vindecat.
Cea mai groaznica parte a fost cand nu puteam sa-mi fac temele pentru la facultate, de exemplu conturile pe facebook, twitter, sa-mi fac un blog. Dar s-a rezolvat, cateva vizite la biblioteca, cateva pe la colege in camin, pe la verisoare sau unchi si am reusit.
In rest nu am simtit lipsa PC-ul. Si cand ma gandesc cat am plans pentru el… Acum totul a trecut si pot comunica iar cu lumea, pot sa ma uit la meteo (asa poate voi reusi sa nu mai racesc), voi putea citi horoscopul (chiar nu mai stiu de ceva timp ce mai zic astrele in favoarea/defavoarea mea), sa intru pe mediafax si ‘’sa citesc tot’’, o citez pe Kritinik, prietena si colega de facultate la toate testele si temele.
Nu mi-a fost dor sa stau pe mess. Am descoperit alte activitati. Am vorbit ore in sir la telefon cu iubitul, cu verisoara, cu mama, cu prietena cea mai buna. Am dat 50 de sms-uri pe zi. Am descoperit un joc pe telefon si in 4 saptamani am reusit sa parcurg cele 3 nivele dupa lungi nereusite. Am citit tot ce mi-a picat in mana, de la bibliografia pentru seminarul de ‘’Sociolagia jurnalistilor’’ la carti cu spioni si povesti de dragoste, am vorbit cu colega de camera pana la 1 noaptea despre ex-ul ei supranumit ‘’ovidoby’’ si am dormit…